Niciodată nu e prea devreme să plănuim vacanța de anul viitor, nu? Iar Grecia va rămâne în sufletele românilor indiferent câte pandemii vor mai trece peste noi ;)

Iubesc weekend-urile agitate, deși prefer termenul active. Pe undeva, mie îmi place să fiu obosită, să mă doară oasele de la umblat, e ceva firesc pentru mine și din acest motiv, probabil, bătrânețea nu o să mi se pară de nesuportat :) Pe de altă parte, îmi plac și weekend-urile calme, care nu promit mare lucru, dar care te fac să te trezești într-o bună zi… fresh și pur și simplu să faci patul să nu mai plângă după tine. Doar că, trăim într-o lume mai degrabă agitată decât calmă și de multe ori se întâmplă ca un weekend care pornește ca unul calm se transformă :)

1. Normal, un weekend-break (evadare de weekend, chiar și fără a avea weekend prelungit), nimic mai potrivit ca asta pentru cei ce iubesc să călătorească. Nu trebuie să fie foarte departe, dar trebuie să includă elementele NOU și MIȘCARE. 

2. One day trip (excursie de o zi), fără bătaia de cap a rezervării cazării pe undeva, dar în prim plan cu aceleași elemente esențiale ce țin de noutate și de mișcare în aer liber (mai ales). Muntele sau chiar dealurile de pe o rază de 100 de km pot fi cu ușurință de luat în seamă. Sau ceva așezări drăguțe din regiunea în care locuiți. 

3. Nu știu pentru voi cum e, dar pentru mine o vizită de weekend în orașul natal, este poate peste orice weekend break și se transformă brusc în unul din cele mai active weekend-uri de care pot avea parte peste an. 

4. Participă la evenimente în orașul tău. În orașele mari sunt o sumedenie de evenimente de weekend pe toate gusturile, chiar nu cred că ne putem plânge, dacă vrem cu adevărat să facem ceva în oraș și să nu lăsam zilele frumoase de weekend să treacă pe lângă noi. Maratoane, concerte, târguri diferite, workshop-uri pe diverse teme, lansări de carte ce se lasă cu discuții și cu cafele. Un amalgam de momente frumoase ce te pot scoate din casă.

5. Nu în ultimul rând, deși nu foarte plăcut (pentru unii), un weekend activ acasă poate fi cel mai energizant dintre toate. Din nou, nu știu alții cum sunt, dar eu îmi găsesc de lucru mereu și la două/trei camere de bloc. Curățenia generală, organizarea sau reorganizarea locuinței îi poate activa și pe cei mai fără tendințe maniaco-depresive, ca să spun așa. În plus unele lucruri chiar trebuie făcute. Nu mă leg aici de cei care toată ziua freacă parchetul și dau cu aspiratorul, chiar nu-s genul, doar că îmi place să trăiesc într-un mediu curat și plăcut și încă n-am reușit să fac pe nimeni să-l creeze pentru mine, așa că sacrific uneori weekend-uri pentru asta, recunosc.

La voi, spre ce gen de weekend înclină balanța?

Un oraș cât o lume, zic cei mai mulți despre Istanbul, dar parcă nimeni nu a rezumat mai bine o călătorie la Istabnul ca Napoleon Bonaparte: "Dacă lumea ar fi un singur stat, Istanbul ar fi capitala."

Zilele trecute am râs bine citind niște review-uri la câteva hoteluri de pe Booking.com. De fiecare dată mă amuz și de fiecare dată îmi dau seama cât de diferinți suntem ca oameni, cât de puțin contează uneori mulțumirile sau nemulțumirile noastre pentru alții și îmi spun din ce în ce mai des că nu te poți lua după nimeni când e vorba să iei propria decizie. Ce funcționează pentru mine poate nu funcționeză pentru tine sau invers și nu știu de ce ne încrâncenăm așa. Așadar... la fel se întâmplă și când plecăm într-o vacanță.

Așteptări la cazare

N-am spus că atenția la detalii nu contează, dar nu am aștepătări foarte mari de la un hotel de 2 stele de exemplu (și am stat în destule astfel de locuri și am fost FOARTE mulțumită). Dar cei care dau asemnea review-uri sunt clar de altă părere și au ales hotelul în funcție de alte considerente, nu vom ști niciodată exact care, dar pot bănui că prețul, fără să cugete deloc asuprea lui. De ce ai avea însă pretenții de 4 stele la un hotel de 2, nu o să pricep niciodată. Eu chiar cred că zicala “cât plătești atâta face” e adevărată, cel puțin în ceea ce privește serviciile hoteliere… Dar sunt persoane care pur și simplu nu pot trece peste asta, plătesc puțin, dar au pretenții mari, foarte mari și, spun ei, își strică vacanțele din acest motiv. 

Așteptări la zobor

Am azit vociferând câteva domnițe în Wizz Air cum că e prea strânt spațiul între scaune sau cât de nasol e să nu ai nimic inclus (de mâncare) la un zbor Cluj-Roma… Păi simplu: pentru că nu ai plătit pentru asta, nu ai plătit pentru confort mărit și nici pentru masă. Ai plătit pentru zbor, iar dacă vrei să îți dea o mâncare caldă sau barem cu ceai (că eu atât am primit la o mare companie care nu era nici decum low cost, dar cursa era internă) atunci plătești costul biltelului în funcție de asta, care nu va fi ca la Wizz (sau alte companii low cost) ci mult mai mare. Eu chiar nu știu când vor înțelege oamenii aceste lucruri, când vor înțelege că de fapt costul mai mic de la zborurile pe buget redus nu se datorează faptului că avionul acela va cădea ci datorită faptului că e doar un zbor, nu o experineță de neuitat. 

M-aș mai fi întins puțin să vorbesc și despre apucăturile care derivă din aceste așteptări aka “pretenții”, dar o las pentru un episod viitor, că zău merită. Acum redevenim puțin serioși, eliminăm zâmbetul din colțul gurii și vin și vă întreb: Care ar putea fi REALELE pretenții de călător? Voi ce așteptări aveți când plătiți un preț și doriți să vedeți un anume loc?

Nu cred că este cineva care să nu fi auzit despre Colosul din Rhodos, dar nici nu cred că există cineva care să nu-și dorească o vacanță în Rhodos, nu?

Cartea lui Virgil Marinescu am luat-o dintr-un anticariat de unde de obicei ne procurăm cărţi cu poveşti în sine, cărţi vechi din alte timpuri. La fel stă treaba şi cu povestea acestei cărţi, autorul povestind relaxat şi cu multă curiozitate în glas, o vacanţă cu maşina prin Europa anului 1986. Cartea apare la Editura Versa din Craiova abia în 1991.

Ce este cu adevărat interesant (şi ce mi-a plăcut mie foarte tare) a fost faptul că astfel de cărţi de călătorie (genul meu favorit) îţi dau ocazia să vezi anumite zone din lume prin lentilele altor ani şi printr-un filtru complet diferit de cel oferit de ziua de azi (prezent). În esenţa, povestea nu este decât o relatare simplă despre oraşe şi obiective turistice, văzute de oameni care ieşiseră în acea vreme puţin spre deloc din România, unde comunismul o luase complet razna. M-am şi întrebat cum de reuşise autorul şi soţia sa să iasă în ’86 din România, din câte ştiu erau anii “cei mai comunişti” din comunism. Experienţa mi se pare însă cu atât mai interesantă.

Aventura începe pe 29 august 1986, la fix 10 ani după o experienţă similară a autorului şi cuprinde între coperte două ţări foarte dragi mie: Italia şi Franţa). Prima parte a traseului, cea despre care vom vorbi azi, este dedicată primului “contact cu istoria şi cultura Italiei şi primele impresii despre frumuseţile ei”. La început, via Belgrad, românii noştri ajung pe teritoriu italian şi parcurg drumul dintre Trieste-Veneţia-Mantua şi Verona. Toate aceste oraşe îi buimăcesc, Trieste a fost ani de-a rândul locul în care toate trenurile din România ajungeau în Occident (a se vedea romanele autorilor români care descriu “fuga” din ţară în perioada comunismului) deci joacă şi ei aici aceiaşi carte, mai apoi fascinanta Veneţie, care li se pare un oraş în care nimeni nu doarme, iar Mantova (Mantua) un fel de tablou căruia nu-i poţi cuprinde frumuseţea (am auzit şi eu de acest oraş şi din fotografiile văzute pe internet mi se pare şi mie un tablou natural de o inestimabilă valoare). Dintre toate acestea Verona pare că i-a cucerit cel mai bine, cu eterna poveste cu iz de marketing încă din vremea aceea, a lui Romeo & Julieta.

Se dedică un capitol întreg Florenţei (aş fi fost dezamăgită să nu fie aşa) denumită “citateda culturii italiene, sub coloritul lăsat de patina vremii”, acest capilol l-am sorbit până la capăt şi m-am simţit şi eu acolo. A fost, dacă vreţi, plimbarea mea de vară prin Florenţa, căci şi aşa nu am văzut-o în acest anotimp.

Călătoria prin Italia se încheie la Pisa, în buza Toscanei, un loc minunat, descris la fel de emoţionant de turistul curios, autorul, şi disecat probabil la fel de intens cu soţia în maşină, călătorind spre Franţa. Dar despre Franţa, în episodul următor. De menţionat că la întoarcerea din Franţa, turiştii din carte mai intră în Italia şi mai vizitează Veneţia odată, dar şi despre asta tot data viitoare.

Sincer, nu-mi făceam probleme pentru Turcia că nu se va descurca cu turismul în această perioadă, dar parce că lucrurile merg chiar foarte bine. Cine prinde un charter spre o vacanță în Turcia în perioada asta chiar are mare noroc! ;)

 O carte despre Italia este pentru mine, în primul rând, un îndemn la visare. Nu mint, am un raft din bibliotecă numai cu cărți despre Italia, nu toate citite ce e drept, însă am ținut să am cărțile despre Italia ale marilor scriitori: Dickens, Goethe, Gaultier, Taine etc Toate, în întregime sau frânturi din ele, au pus și pun umărul la scenariile mele despre Italia, mi-au dezvoltat nebunia, dacă doriți.

Nici “Italia, eterna, bella, mia” a domnului Titu Zanfirescu-Cianciulli nu s-a lăsat deloc mai prejos. Am respirat-o ca pe orice carte care mă ține acolo, să aflu, să descoper, să văd. Da, să văd, căci într-o carte în care nu văd nu am cum să trăiesc, deci o abandonez aproape instant. Aici lucrurile nu aveau cum să stea altfel din moment ce am rezonat perfect cu ideea primordială a cărții: “Un lucru rămâne sigur. Am scris aceste rânduri cu sânge din inimă și copleșit de nostalgie, căci mai presus de toate, Italia rămâne pentru mine o mare iubire.” Și pentru mine, “Italia, cât vezi cu ochii și cuprinde sufletul este un miraj de nesfârșite splendori.”. Cum să nu o iubim?

Fiecare parte a cărții conține atât informații generale despre locul prezentat, cât și date istorice relevante, însă ele nu iau locul trăirilor autorului și nicidecum locul poveștilor cu iz sentimental. Ce mi-a plăcut mie, însă, mult de tot, sunt poveștile oamenilor mai mult sau mai puțin cunoscuți, care se întrepătrund cu povestea unui loc. Astfel că prin povestea unui om, reușim să vedem din alt unghi cum s-a format istoria locului. Nimic nu mi se pare mai frumos și mai natural decât povestea umană transpusă pe latura culturală a unui anumit loc de pe pământ. O transformă, o înfrumusețează și îi dă valențe nebănuite.

Și ca să vă lămuresc mai bine, îmi permit să transcriu aici, câteva din ideile regăsite în Epilogul cărții, Epilog intitulat la rândul său foarte poetic, Cântecul Eternității. Oricum, poeticul își face loc în multe rânduri aici în carte, curge în versuri ce nu pot fi văzute, doar înțelese…

“Italia, acest imperiu de frumuseți, văzute cu ochi inspirați de duhul misterios al istoriei și al artei sale magnifice, este un fenomen atât de extraodinar, încât sufletul meu, fără să-și uite izvoarele, își regăsește dorurile. […] De plenitudinea însorită a acestor călătorii italiene mi-am făcut o rezervă de frumusețe pentru toată viața. Și mereu se vor întoarce în mine, ca într-un orizont în care se înghesuie zarea melancoliei, amintirea acestor pelerinaje de suflet în această grădină de frumuseți a lumii, fabuloasa aventură a inimii și a sufletului meu. Și mă simt tentat să spun și eu cuvintele viteazului general roman Aeticus către Attila, crudul rege al hunilor: “Ia-ți lumea întreagă, dar Italia să mi-o lași mie!”

Bulgaria a fost singura țară, din această perioadă nebună, care nu a schimbat din mers regulile în ceea ce privește turismul. Puteți alege cu încredere o vacanță în Bulgaria pentru această toamnă, dacă ați sărit peste vacanța de vara asta din motive de pandemie.