Atunci când eram foarte tânăr şi mă năpădea dorul de ducă, vârstnicii din jurul meu mă asigurau că, odată ajuns la maturitate, mă voi vindeca de această poftă nebună. Când am mai crescut remediul prescris era vârsta mijlocie. La vârsta mijlocie, că o vârsta şi mai înaintată îmi va calma febra de a călători şi, acum, când am împlinit 58 de ani, mă gândesc că poate numai senilitatea îmi va aduce vindecarea. Nimic n-a funcţionat. Patru semnale răguşite de sirenă trase de un vapor sunt suficiente să simt cum mi se zârlesc firele de păr pe ceafă şi încep să zdupăi din picioare. Huruitul unui avion, al unui motor care se ambalează , chiar şi numai tropotul copitelor unui cal pe pavaj îmi trezesc acel vechi fior , simt cum mi se usucă gura, încep să privesc în gol, palmele mi se înfierbântă şi stomacul mi se frământă sus sub coaste. Într-un cuvânt lucrurile nu se schimbă deloc în bine; în şi mai multe cuvinte, odată hoinar, pe veci hoinar. Mă tem că boala-i fără leac. Am scris toate astea nu pentru a-i sfătui pe alţii, ci ca să mă dumiresc eu însumi.
Postări