Zilele trecute am râs bine citind niște review-uri la câteva hoteluri de pe Booking.com. De fiecare dată mă amuz și de fiecare dată îmi dau seama cât de diferinți suntem ca oameni, cât de puțin contează uneori mulțumirile sau nemulțumirile noastre pentru alții și îmi spun din ce în ce mai des că nu te poți lua după nimeni când e vorba să iei propria decizie. Ce funcționează pentru mine poate nu funcționeză pentru tine sau invers și nu știu de ce ne încrâncenăm așa. Așadar... la fel se întâmplă și când plecăm într-o vacanță.

Așteptări la cazare

N-am spus că atenția la detalii nu contează, dar nu am aștepătări foarte mari de la un hotel de 2 stele de exemplu (și am stat în destule astfel de locuri și am fost FOARTE mulțumită). Dar cei care dau asemnea review-uri sunt clar de altă părere și au ales hotelul în funcție de alte considerente, nu vom ști niciodată exact care, dar pot bănui că prețul, fără să cugete deloc asuprea lui. De ce ai avea însă pretenții de 4 stele la un hotel de 2, nu o să pricep niciodată. Eu chiar cred că zicala “cât plătești atâta face” e adevărată, cel puțin în ceea ce privește serviciile hoteliere… Dar sunt persoane care pur și simplu nu pot trece peste asta, plătesc puțin, dar au pretenții mari, foarte mari și, spun ei, își strică vacanțele din acest motiv. 

Așteptări la zobor

Am azit vociferând câteva domnițe în Wizz Air cum că e prea strânt spațiul între scaune sau cât de nasol e să nu ai nimic inclus (de mâncare) la un zbor Cluj-Roma… Păi simplu: pentru că nu ai plătit pentru asta, nu ai plătit pentru confort mărit și nici pentru masă. Ai plătit pentru zbor, iar dacă vrei să îți dea o mâncare caldă sau barem cu ceai (că eu atât am primit la o mare companie care nu era nici decum low cost, dar cursa era internă) atunci plătești costul biltelului în funcție de asta, care nu va fi ca la Wizz (sau alte companii low cost) ci mult mai mare. Eu chiar nu știu când vor înțelege oamenii aceste lucruri, când vor înțelege că de fapt costul mai mic de la zborurile pe buget redus nu se datorează faptului că avionul acela va cădea ci datorită faptului că e doar un zbor, nu o experineță de neuitat. 

M-aș mai fi întins puțin să vorbesc și despre apucăturile care derivă din aceste așteptări aka “pretenții”, dar o las pentru un episod viitor, că zău merită. Acum redevenim puțin serioși, eliminăm zâmbetul din colțul gurii și vin și vă întreb: Care ar putea fi REALELE pretenții de călător? Voi ce așteptări aveți când plătiți un preț și doriți să vedeți un anume loc?

Nu cred că este cineva care să nu fi auzit despre Colosul din Rhodos, dar nici nu cred că există cineva care să nu-și dorească o vacanță în Rhodos, nu?

Cartea lui Virgil Marinescu am luat-o dintr-un anticariat de unde de obicei ne procurăm cărţi cu poveşti în sine, cărţi vechi din alte timpuri. La fel stă treaba şi cu povestea acestei cărţi, autorul povestind relaxat şi cu multă curiozitate în glas, o vacanţă cu maşina prin Europa anului 1986. Cartea apare la Editura Versa din Craiova abia în 1991.

Ce este cu adevărat interesant (şi ce mi-a plăcut mie foarte tare) a fost faptul că astfel de cărţi de călătorie (genul meu favorit) îţi dau ocazia să vezi anumite zone din lume prin lentilele altor ani şi printr-un filtru complet diferit de cel oferit de ziua de azi (prezent). În esenţa, povestea nu este decât o relatare simplă despre oraşe şi obiective turistice, văzute de oameni care ieşiseră în acea vreme puţin spre deloc din România, unde comunismul o luase complet razna. M-am şi întrebat cum de reuşise autorul şi soţia sa să iasă în ’86 din România, din câte ştiu erau anii “cei mai comunişti” din comunism. Experienţa mi se pare însă cu atât mai interesantă.

Aventura începe pe 29 august 1986, la fix 10 ani după o experienţă similară a autorului şi cuprinde între coperte două ţări foarte dragi mie: Italia şi Franţa). Prima parte a traseului, cea despre care vom vorbi azi, este dedicată primului “contact cu istoria şi cultura Italiei şi primele impresii despre frumuseţile ei”. La început, via Belgrad, românii noştri ajung pe teritoriu italian şi parcurg drumul dintre Trieste-Veneţia-Mantua şi Verona. Toate aceste oraşe îi buimăcesc, Trieste a fost ani de-a rândul locul în care toate trenurile din România ajungeau în Occident (a se vedea romanele autorilor români care descriu “fuga” din ţară în perioada comunismului) deci joacă şi ei aici aceiaşi carte, mai apoi fascinanta Veneţie, care li se pare un oraş în care nimeni nu doarme, iar Mantova (Mantua) un fel de tablou căruia nu-i poţi cuprinde frumuseţea (am auzit şi eu de acest oraş şi din fotografiile văzute pe internet mi se pare şi mie un tablou natural de o inestimabilă valoare). Dintre toate acestea Verona pare că i-a cucerit cel mai bine, cu eterna poveste cu iz de marketing încă din vremea aceea, a lui Romeo & Julieta.

Se dedică un capitol întreg Florenţei (aş fi fost dezamăgită să nu fie aşa) denumită “citateda culturii italiene, sub coloritul lăsat de patina vremii”, acest capilol l-am sorbit până la capăt şi m-am simţit şi eu acolo. A fost, dacă vreţi, plimbarea mea de vară prin Florenţa, căci şi aşa nu am văzut-o în acest anotimp.

Călătoria prin Italia se încheie la Pisa, în buza Toscanei, un loc minunat, descris la fel de emoţionant de turistul curios, autorul, şi disecat probabil la fel de intens cu soţia în maşină, călătorind spre Franţa. Dar despre Franţa, în episodul următor. De menţionat că la întoarcerea din Franţa, turiştii din carte mai intră în Italia şi mai vizitează Veneţia odată, dar şi despre asta tot data viitoare.

Sincer, nu-mi făceam probleme pentru Turcia că nu se va descurca cu turismul în această perioadă, dar parce că lucrurile merg chiar foarte bine. Cine prinde un charter spre o vacanță în Turcia în perioada asta chiar are mare noroc! ;)

 O carte despre Italia este pentru mine, în primul rând, un îndemn la visare. Nu mint, am un raft din bibliotecă numai cu cărți despre Italia, nu toate citite ce e drept, însă am ținut să am cărțile despre Italia ale marilor scriitori: Dickens, Goethe, Gaultier, Taine etc Toate, în întregime sau frânturi din ele, au pus și pun umărul la scenariile mele despre Italia, mi-au dezvoltat nebunia, dacă doriți.

Nici “Italia, eterna, bella, mia” a domnului Titu Zanfirescu-Cianciulli nu s-a lăsat deloc mai prejos. Am respirat-o ca pe orice carte care mă ține acolo, să aflu, să descoper, să văd. Da, să văd, căci într-o carte în care nu văd nu am cum să trăiesc, deci o abandonez aproape instant. Aici lucrurile nu aveau cum să stea altfel din moment ce am rezonat perfect cu ideea primordială a cărții: “Un lucru rămâne sigur. Am scris aceste rânduri cu sânge din inimă și copleșit de nostalgie, căci mai presus de toate, Italia rămâne pentru mine o mare iubire.” Și pentru mine, “Italia, cât vezi cu ochii și cuprinde sufletul este un miraj de nesfârșite splendori.”. Cum să nu o iubim?

Fiecare parte a cărții conține atât informații generale despre locul prezentat, cât și date istorice relevante, însă ele nu iau locul trăirilor autorului și nicidecum locul poveștilor cu iz sentimental. Ce mi-a plăcut mie, însă, mult de tot, sunt poveștile oamenilor mai mult sau mai puțin cunoscuți, care se întrepătrund cu povestea unui loc. Astfel că prin povestea unui om, reușim să vedem din alt unghi cum s-a format istoria locului. Nimic nu mi se pare mai frumos și mai natural decât povestea umană transpusă pe latura culturală a unui anumit loc de pe pământ. O transformă, o înfrumusețează și îi dă valențe nebănuite.

Și ca să vă lămuresc mai bine, îmi permit să transcriu aici, câteva din ideile regăsite în Epilogul cărții, Epilog intitulat la rândul său foarte poetic, Cântecul Eternității. Oricum, poeticul își face loc în multe rânduri aici în carte, curge în versuri ce nu pot fi văzute, doar înțelese…

“Italia, acest imperiu de frumuseți, văzute cu ochi inspirați de duhul misterios al istoriei și al artei sale magnifice, este un fenomen atât de extraodinar, încât sufletul meu, fără să-și uite izvoarele, își regăsește dorurile. […] De plenitudinea însorită a acestor călătorii italiene mi-am făcut o rezervă de frumusețe pentru toată viața. Și mereu se vor întoarce în mine, ca într-un orizont în care se înghesuie zarea melancoliei, amintirea acestor pelerinaje de suflet în această grădină de frumuseți a lumii, fabuloasa aventură a inimii și a sufletului meu. Și mă simt tentat să spun și eu cuvintele viteazului general roman Aeticus către Attila, crudul rege al hunilor: “Ia-ți lumea întreagă, dar Italia să mi-o lași mie!”

Bulgaria a fost singura țară, din această perioadă nebună, care nu a schimbat din mers regulile în ceea ce privește turismul. Puteți alege cu încredere o vacanță în Bulgaria pentru această toamnă, dacă ați sărit peste vacanța de vara asta din motive de pandemie.

Trăim ultimile zile toride din această vară așa că vă ofer o poveste cu iz de iarnă. Poate încă vă gândiți să plecați în vacanța de vară a lui 2020, însă eu tot voi zice câteva cuvinte care să vă răcorească despre un călător EXTRAORDINAR și drumul său imposibil.

Dacă voi vreți, putem spune că vom vorbi despre o carte, dar de fapt nu vom vorbi despre asta ci despre o experiență extraordinară a unui om uluitor, Mike Horn, cel care cu o voință nemaiîntâlnită și cu o dorință nebunească a făcut Turul Cercului Polar de Nord. Numai când auziți așa ceva, vouă cum vă sună? Căci mie îmi sună incredibil și după cum chiar Mike spune, imposibil de realizat și totuși, un om a făcut-o, iar în urma acestei exepediții s-a născut o carte, Luptând cu imposibilul, carte care mi-a redefenit acest cuvând… Imposibilul! Ce este de fapt imposibil?

Pentru Mike, viața nu este o aventură, ci este aventura insăși, fiecare moment face parte din întregul marii aventuri. Născut în Africa de Sud și adoptat de Elveția, Mike devine cunoscut abia prin anii 2000 când face pe jos turul ecuatorului, deja o exeperiență de domeniul fantasticului. Mai apoi face acest Tur al Cercului Polar de Nord, timp de peste doi ani și să nu credeți că s-a oprit aici, în 2006 el realizând ceva peste cele două experiențe uluitoare; împreună cu un prieten face o exepediție la Polul Nord exact în perioada iernii polare (perioada întunericului fără sfârșit).

Să vă povestesc eu toată traiectoria ar fi o prostie, căci așa ceva este imposibil, trebuie să descoperiți voi pas cu pas acestă călătorie desigur inumană (căci până nu am citit nu aș fi crezut că altcineva în afară de Superman, o poate face) și profund răvășitoare, despre un om fascinant. Ce pot însă să fac este  să transcriu pentru voi câteva “învățături” de-ale lui Mike Horn pentru toți cei care folosesc prea des cuvântul imposibil.

Imaginați-vă! În plin ger artic, căutând să-și ocupe mintea cu lucruri care i-ar putea încălzi spiritul, Mike se gândește să le scrie scrisori fetelor sale și să le ascundă pe acolo, în cazul în care ele ar dori vreodată să plece pe urmele lui (mi-au dat lacrimilie când am citit). 

Și voi încheia cu citatul meu favorit din întreaga carte la care merită să reflectăm: "Numim imposibile lucrurile pe care nu avem, cu adevărat, chef să le facem".

Îmi amintesc cât de frumoasă a fost priveliștea de pe Transfăgărășan spre Lacul Bâlea și recunosc că-mi este foarte dor de o plimbare prin acea zonă din România. România este încă vedeta turistică a acestui an, nu?

Ieri, conducând prin țară peste 5 ore, mi-am dat seama că atributul de “drumuri proaste” nu ar trebui să fie singurul de discutat, căci multe altele stau la coadă și bine ar fi ca “turiștii” prin România să le cunoască, chiar dacă aproape numai cu atât rămân…

Da, avem numai petece de autostradă, drumurile naționale multe arată ca după războaie, iar spre unele obiective turistice drumurile sunt impracticabile cam cu orice tip de autovehicul, însă dacă ar fi numai astea aproape că m-aș resemna. Însă...

Benzinăriile sau lipsa lor la ieșirile din orașe (la toate ieșirile a se înțelege). Cât trăiesc nu oi înțelege de ce pe centru găsești 7 benzinării una lângă alta, iar pe la ieșiri mare minune să dai de una care să nu fie un No name de la care să te trezești cu te miri ce în rezervor.

Indicatoarele sunt o poveste hilară de tot. Aflasem de curând că în Cluj există un număr dublu de semne de circulație decât în Viena și am râs de abia m-am putut opri pentru că cele mai multe sunt nefolositoare sau așezate aiurea. Pe drumurile din țară, desigur o să observați o mulțime de semne de circulație care nu vă vor ajuta la nimic, iar cele care v-ar putea ajuta lipsesc cu desăvârșire. Chiar cred că orașele mari din România sunt prost semnalizate de la o distanță mai mare de 100km. 

“Autostrăzile” alea care sunt, nu-s luminate! Pe puținele autostrăzi din afară pe care le-am văzut eu era lumină ca ziua, îmi venea un dor de cele de la greci pe care am condus aproape o noapte întreagă, iar ochii nu mi-au obosit deloc… Atenție la limitările de viteză de pe autostradă, cum încă nicio autostradă nu e terminată de tot, sunt porțiuni în lucru unde instant tre să treci de la 130 la 80 și deși ai fi tentat să o calci barem peste 100, vezi că radarele fix acolo sunt, acolo, îngrămădite între semnele acelea galbene, într-o curbă în pantă, acolo stă poliția română să-i prină pe șosele pe cei care “nu respectă legea”.

Exceptând cele scrise mai sus, pentru mine tot este cel mai fain mijloc de transport pentru că îmi place că conduc (mașina), pot opri unde doresc, conduc cât doresc, îmi fac programul exact cum doresc, îmi iau compania pe care o doresc etc. O fi poate cel mai puțin altruist mod de deplasare și categoric NU cel mai rapid și nici cel mai ieftin, dar pot să trăiesc cu asta, ba chiar pare că mi se potrivește…

Știu, știu că nu e cea mai potrivită lună de vacanță, prețurile explodează, aglomerația este în toi prin tot locul turistic, căldura mare (prea mare pentru mulți), dar na, de multe ori ține de alți factori plecatul în vacanță. Și nu, nu doar în acest an cu pandemia la purtător...

Dar să ne înțelegem ce înseamnă vacanță (pentru mine): nu cred că este concediul acela pe care l-ai așteptat de doi ani, dar îl petreci în răcoarea camerei tale trebăluind ceva și se poate să nu fie nici măcar săptămâna aia exotică pe o plajă din mijlocul oceanului, dacă o petreci ca și cum ai fi la birou. Vacanța e, da, cu adevărat o plecare, o călătorie, mai îndepărtată sau mai apropiată de tine, care te scoate din rutina zilnică (indiferent care e aia), o perioadă diferită de deconectare de la “modul obișnuit”, o rupere de ritm. Sigur că putem include aici cam orice ieșire, dar vacanța e aia care ține măcar o săptămână, ideal două, hai să nu ne amăgim.

În același timp, sunt convinsă că nu există o rețetă perfectă pentru vacanță, iar ce funcționează pentru mine, se poate să nu fie valabil și pentru tine, așa că nu te supăra dacă felul în care am rupt eu ritmul, nu se potrivește stilului tău. Fiecare e liber să-și trăiască vacanțele așa cum dorește. Trist ar fi să nu le trăiască deloc, dar… tocmai de asta întreb, ce înseamnă vacanță pentru tine?

Anul acesta eu am hotărât să nu plec departe, dar de plecat, plec. Cred că putem avea parte de vacanțe frumoase oriunde cu condiția să avem compania potrivită și starea sufletească necesaă. Frumosul se află în ochii privitorului, am niciun dubiu în această direcție. Până atunci, însă, mai am câte ceva de rezolvat și neaparat de cumpărat o pălărie (am adunat o mică colecție până acum), chiar dacă nu ca cea din fotografia de mai sus :)

Cu această ocazie, vă doresc vacanțe frumoase oricum și oriunde o să le petreceți. Slow travel, prin țară sau cu mult curaj peste hotare (recunosc că mie mi-a lipsit curajul vara asta. Gustoase și răcoroase să vă fie zilele ca o felie de pepene verde, senine ca o mare albastră, tentante ca un vârf de munte și nebune ca un cocktail B-52 ;)

Se vede treaba că dacă ai vrut călătorii în siguranță, nu te-ai îndepărtat foarte mult de casă vara asta și la drept vorbind ai descoperit sau redescoperit că vacanțele în România pot fi mai cool decât te-ai așteptat.

Pentru mine, aproape de casă poate însemna, să zicem până la 300 de km depărtate de locul în care îmi petrec toate celelalte zile care nu-s complet libere și cu iz de vacanță. Și uite așa, în această perioadă am ajuns să îmi doresc ceva de genul: să plec la maxim 250 - 300 de km de Cluj, undeva unde să pot avea parte și de activități de interior în caz că îmi vine să stau la adăpost și mai mult decât atât, un loc cu măcar un orășel drăguț de luat la pas, că totuși e vară, e soare chiar dacă toate planurile ni s-au configurat… Na, ce să fie, ce să fie?

Și m-am pus pe căutat, așa la repezeală. Cu ocazia aceasta am dat peste Lista cu locurile din România aflate în patrimoniul universal UNESCO și mi-am dat seama că, de fapt, eu nu știam care era lista completă. Dacă știam de Deltă, de Mănăstirile din nordul Moldovei sau de Sighișoara… de unele din Bisericile Fortificate nu știam, sau de cele din Maramureș, nu mai spun. Rușinică! Adevărul este că lista UNESCO pentru România nu este foarte vastă (consider că ar mai merita câteva locuri să se regăsească în patrimoniul mondial), așa că bine ar fi fost să le cunosc pe toate și să le fi vizitat până în clipa de față. Doar că am fost mai ocupată cu altele… se pare…

Acum nu știu câte se încadrează în cei 250 - 300 de km ai mei, dar cert este că parcă, parcă mi-ar plăcea să nu stau acasă chiar toată vara. Și mai am doar ziua de mâine să mă gândesc la o posibilitate de evadare, dacă oi avea timp, căci doar pentry două săptămâni concediul meu se va suprapune cu cel al întregi familii.

Dacă vrei și tu să vizitezi România și nu știi de unde să începi sau ai nevoie de îndrumare, câteva opțiuni de excursii în România, cu drag alcătuite, îți stau la dispoziție. Nu mai are rost să adaug faptul că România merită descoperită, dincolo de locurile aflate pe lista celebră de care vorbesc, dar dacă nu prea ai vizitat România, poate că lista cu pricina o să-ți fie de mare ajutor și inspirație.