Mi-e din ce în ce mai dor de mare. Nu știu de ce. Pe bune. N-am fost un om al mării în sensul că nu mi-am imaginat nicio vacanță altundeva decât la mare, nu, nici vorbă. Că toate s-au schimbat într-o zi în care mi-a venit să plâng în fața albastrului ei infinit e altă poveste. De atunci tânjesc după ea an de an. Nu ca să mă scald, nu ca să mă prăjesc pe plajele ei fierbinți ci ca să o văd. Să o văd azi și mâine, câteva zile, să o privesc, să îi ascult valurile. Mi-e dor de mare.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu